Dragă cititorule de ghid,
În primul rând, mulțumesc, şi te felicit dacă ai acest ghid (referință la Design incluziv:exerciții de empatie în proiectare) în mână, pe laptop sau telefon, dacă asculți cuvintele şi transcripțiile scrise prin el, sau ți le poveşteste cineva la îndemnul tău, sau al altcuiva. Similar cu mine ai ajuns să faci cel puțin un prim pas spre a înțelege ce este designul încluziv, sau mai ales încluziunea în sine, şi probabil din aceste pagini ai reuşit să prinzi deja câteva concepte, probleme sau abordări ale temei.
Personal nu am capacitatea să-ți spun tehnic sau metodic cum să aprofundezi designul încluziv, dar cred că sunt printre paginile cărții oameni şi gânduri şi chiar metode ce te-ar ajuta punctual în acest aspect.
De fapt sunt printre persoanele care nu s-au gândit prea mult la încluziune în demersurile mele artistice sau organizatorice pâna acum. Am avut întrevederi punctuale cu acest subiect, pe cât de divers în abordări şi diferit în necesități, câteodată chiar înfricoşător de mult, şi atât de important de a fi implementat cât mai curând şi cât mai cuprinzător etc. Totuşi nu mă interesa, că nu ma afecta, că nu ştiam ce înseamnă sa mă preocupe de fapt.
Cum am scris adineauri, nu sunt persoana care să fie cel mai în măsura să-ți explice cum să fii incluziv în ceea ce faci, fie design urban, sau de mobilier destinat spațiului comun, sau organizator de evenimente destinate publicului, sau un simplu curios, ce vrea să afle mai multe, sau filozof, dar pot să spun ce am învătat cu ocazia retreatului de la Sibiu, organizat de AMAIS. Am învățat că deşi încluziunea se discută de cele mai multe ori în termeni obiectivi, sau mai degrabă generali, eu scriu personal şi ție direct, pentru că decizia încluziunii începe la individ, cu o recunoaştere față de varietatea vieții, în probleme şi necesități personale, şi se aplică prin integrarea în munca şi viața noastră a cât mai multor soluții pentru cât mai multe dintre ele: dacă ceva nu se poate face incluziv total, nu are sens să te mai gandesti aşa, ci la ce se poate face, să fie făcut, dar mai ales să fie făcut corect.
Pâna acum nu am abordat direct problema dizabilităților, pentru că încluziunea nu e un concept ce ține doar de acest aspect, şi totuşi pentru semenii noștri, care se află într-o situație „dizabilitantă” poate fi o problema chiar vitală si este sigur una ce ridică sau din contră coboară stacheta decenței traiului de zi cu zi.
Îți propun să vedem un pic încluziunea prin opusul său, pentru că o cunoaştem mult mai bine: excluderea. Cred că în orice domeniu există o categorie de produs sau serviciu care îşi menține un nivel de exclusivism. Ca organizator de evenimente, mai mult sau mai puțin culturale, ştiu că poți, şi din când în când e necesar să creezi exclusivism, pentru limitarea accesului, fie printr-o natura financiară, costul acesteia, sau prin comunicare şi format precum listă de invitati sau reclamă dedicată unui segment de public etc. Dar ce au în comun toate gesturile, de a crea ceva mai exclusivist, este ca au la baza excluderii ceva aspirațional sau de nișă, posibil de atins, mai ușor sau chiar mai în şansele de 1 din 1000000 dar ceva ce poate fi atins, ceva la care poți aspira şi în care te poți încadra prin propria voință, altfel ajunge să fie o discriminare.
E neplăcut, şi trecem cu toții prin astfel de momente, să fii cel ce nu poate ajunge la acel standard cerut, să fii refuzat intrarea de exemplu că nu eşti pe listă, sau pur şi simplu că nu porti ce trebuie, naște acel sentiment de frustrare şi jenă, poate în unele situații chiar o ură față de cei ce pot accesa ceea ce nu poți tu. Dar ce se întamplă când tot oraşul, sau părți întregi, sau chiar trecerea de pietoni din colțul străzii pe care stai ar fi acea zonă „exclusivistă”? Pentru unii semeni asta este din păcate realitatea de zi cu zi, iar criteriul nu este deloc aspirațional sau posibil de atins, ci unul umilitor.
Experiența cea mai marcantă din excursia noastră de a descoperi cât de accesibil este Sibiul, a fost momentul când liftul pentru persoane imobilizate în scaun cu rotile, ce duce la etajul unui muzeu, instalat în concordanță cu legislația în vigoare, este pus în funcțiune de un domn binevoitor dar clar un pic lipsit in experiența utilizării acesteia. Liftul a ajuns la capătul de sus al scărilor, iar rampa ce coboară din lift se oprește la 10 cm distanță de podea. Sentimentul de neputință a cuprins tot grupul. Ce aș numi excludere prin omitere, ignorarea necesarului, executat de cele mai multe ori prin simplul fapt că nu ne-am gândit, sau nici nu ne-a trecut prin cap să ne gândim şi la asta.
Sper cu tărie că această carte va schimba măcar la tine acest aspect. Să te facă să te gândeşti în viitoarele tale demersuri şi la asta şi să regăseşti cum.
Prin poveştile, cunoştințle, întâmplările, ideile şi experiența organizatorilor întâlnirii de la Sibiu, am reuşit să cunosc ca participant varietatea noastră, dar şi faptul că nu există bariere între noi şi putem să ne acomodam uşor unii cu ceilalți, dacă ne facem timp să luăm în considerare cum simt cei din jur. Să vedem experimentând orbirea, sau mersul în cărucior, să aflam prin poveşti şi să ne creăm experiențe împreună, sa aflăm cine sunt şi ce nevoi au oamenii cu dizabilități şi abilități diferite, dar şi noi înşine, și cred ca pot să te invit şi pe tine să facem parte dintr-un grup încă exclusivist:
„Exclusiv incluziv”
Tot ce trebuie sa respecti pentru asta, e sa îți propui să te gândeşti la încluderea pe cât de mult e posibil a soluțiilor şi ghidajelor de încluziune în toate proiectele tale viitoare, să te consulți cu acest ghid şi cu cei ce-şi ştiu necesitățile speciale cel mai bine, şi pot să-ți răspundă la de ce şi cum, şi ai putea să-ţi găseşti în ei parteneri, şi poate şi prieteni în viață.
Şi să repeti, şi să repeți mai bine.
Incluziunea nu se poate face singur, şi nici departe de cei incluşi.
