Participarea la Empathy Retreat a fost o experiență unică și plină de emoții de tot felul. A fost greu, frumos, interesant, frustrant, copleșitor, emoționant..exact așa, cu de toate!
A fost greu, pentru că parcurgând orașul într-o gașcă atât de diversă, am văzut din nou cât este de complicat pentru o persoană cu dizabilitate permanentă să iasă din casă zi de zi, să facă lucruri banale, precum să-și cumpere o pâine sau să se plimbe prin parc. Și inevitabil m-am gândit din perspectiva de arhitect, cum ne preocupăm noi în proiectare „să facem frumos”, lăsând „rampa pentru handicapați” mai la urmă, când mai vedem pe unde o înghesuim.
Într-una din zile a trebuit să explorăm o anumită zonă a orașului, din perspectiva unei persoane cu dizabilități.
Știam deja cât e de greu să parcurgi distanțe lungi în fotoliu rulant, ca însoțitor al Martei – fetița mea cu tetrapareză spastică. Nu aveam însă nici o idee cum este ca nevăzător, așa că am ales bastonul alb și ochelari opaci.
Am pornit din Piața Habermann către centru fără să văd nimic. Bastonul nu m-ar fi ajutat suficient, daca nu-i aveam alături pe partenerii mei de echipă: Delia, Diana, Oana și Gabi.
Gabi e nevăzător. A orbit acum douăzeci și ceva de ani din cauza diabetului.
El m-a ghidat și mi-a spus ce să fac, dar ce greu a fost! Am murit de spaimă la trecerea de pietoni, când s-a făcut roșu în timp ce traversam. Șoferii m-au claxonat îngrozitor, am dat zor, dar m-am panicat. Atunci m-a înhățat Delia de braț și m-a ajutat să traversez. Mi-a venit să plâng sub ochelari. Nici nu pornisem bine.
Ulterior m-am împiedicat la: trotuare (și nu doar la diferențele de nivel; unele sunt foarte înguste și mă tot izbeam de stâlpi și case), scări inegale, bolarzi, încercând să dibui o balustradă (în fața căreia era o jardinieră) și la crengi (sunt înaltă, pe unele le luam în față).
Gabi mă ghida. Delia mă păzea. Depindeam de ei. Ce ușurare când în centrul vechi am intrat pe o pietonală și am dat de rigola centrală! Era ușor pentru că mă ajuta să merg drept și nu în zig-zag ca până atunci, din bordură în bordură. Ce bune ar fi fost niște marcaje tactile!! Le-am simțit o singură dată, la un semafor. Ulterior am văzut și poza cu Gabi, care se aplecase să le pipăie (ca pe o comoară!).
M-am simțit exclusă și neajutorată. Dacă nu ar fi fost colegii de echipă nu m-aș fi descurcat!
Spațiul urban se simte cu totul altfel ca persoană nevăzătoare. Parcă fusesem într-o luptă, eram sleită de puteri. Și mi-am dat seama cum nu m-am gândit aproape niciodată la persoanele nevăzătoare în proiectele mele. Și nici nu știu câți dintre arhitecți o fac. Ar trebui să facem cu toții câte un Empathy Retreat din când în când.
Și totuși la sfârșit am rămas cu acest sentiment de bine, de conectare la noi toți care am fost acolo. Atât de diferiți în abilități, dar atât de uniți în fața marelui balaur, orașul.
