De ce avem nevoie de design incluziv?

Ne aflăm într-un context global din ce în ce mai impredictibil, în care ne confruntăm cu probleme majore precum schimbările climatice, migrație, reducerea zonelor rurale în favoarea celor urbane, izolarea socială și singurătatea, disparitățile economice din ce în ce mai mari, creșterea speranței de viață și îmbătrânirea populației.

Ca profesioniști, suntem nevoiți să răspundem noilor provocări ale unei societăți tot mai diverse bazându-ne – în continuare – pe paradigme și standarde existente. Totuși, în practica profesională ajungem des la concluzia că nu este de ajuns să răspundem doar nevoilor majorității, ale omului standard, cel descris în normative.

Cunoașterea standardelor și normativelor este obligatorie pentru meseria de proiectant, dar limitarea la șabloane când vine vorba de înțelegerea nevoilor comunității, generează excludere pentru diverse grupuri, de cele mai multe ori fără intenție din partea profesioniștilor.

Există multe prejudecăți despre diversitatea umană și nevoile oamenilor care populează proiectele. Lipsa de resurse teoretice și practice amplifică rezistență pe care o manifestăm ca profesie de a transforma accesibilitatea și incluziunea în priorități obișnuite în toate proiectele noastre. 

Dezinteresul față de diversitatea umană în raport cu arhitectura, ne-a făcut să devenim irelevanți în procesul de decizie privind accesibilitatea mediului construit și planurile viitoare de îmbunătățire, arhitecții nefiind luați în considerare ca actori relevanți în strategiile de accesibilizare. Ce mai rămâne de făcut?

Pentru a-și îndeplini rolul, arhitectul/urbanistul/peisagistul) are nevoie mai întâi să înțeleagă nevoia pentru o abordare incluzivă în proiectare, să înțeleagă ce beneficii poate aduce o astfel de abordare asupra comunității, cât de divers și schimbător este trupul uman și să fie conștient de impactul mediului construit asupra societății.

Deși există alte țări cu experiență de câteva decenii în domeniul accesibilității mediului construit, precum SUA, Marea Britanie și Japonia, nu au fost preluate încă modele de lucru ce ar putea integra accesibilitatea în domeniul educației de arhitectură și, implicit în proiectare. Măsurile de până acum, evident ineficiente, urmăresc rezultate rapide și nerealiste. Ar trebui să construim mai întâi o bază teoretică solidă și să pregătim profesioniști înainte de a ne aștepta să vedem orașe incluzive. Dacă nu, profesia noastră va deveni din ce în mai puțin prezentă într-o conversație în atenția globală, iar rezultate vor fi cele de până acum: ne propunem în fiecare strategie să accesibilizăm cartiere sau orașe întregi în câțiva ani, dar nu avem oameni pregătiți profesional să dezvolte temele de proiectare, caietele de sarcini, să proiecteze și apoi să știe și ce să verifice.

Este important să proiectăm incluziv, rezolvând astfel problemele legate de mediul construit. Dar pentru a reuși să avem o abordare incluzivă, mai întâi trebuie schimbate mentalitățile legate de diversitatea umană, sub toate formele ei (vârstă, gen, religie, orientare sexuală, abilități, cultură, educație, profesie etc.). Și pentru asta, avem nevoie să știm de la ce pornim și cu cum ar trebui să abordăm tema prin implicarea directă a profesionistilor, comunității și societății civile.

Adevăratul succes în construirea unei societăți echitabile poate veni atunci când cuvântul INCLUZIV va face parte din definiția cuvântului DESIGN și nu va mai fi necesară o categorie separată pentru acesta.

Extrase din „Design incluziv: exerciții de empatie în proiectare”, Iris Popescu, AMAIS, 2023