Rolul factorului uman în accesibilitate

Teodora Dumitru, studentă la medicină, blogger

Obișnuim să ne raportăm la lucrurile din jurul nostru doar din perspectiva personală. Poate o facem din necunoștință de cauză. Poate nici nu ne-am imaginat că putem vedea lumea și printr-o pereche de ochelari diferiți. 

Așa se întâmplă și cu dizabilitatea. În general, aceasta tinde să fie trecută cu vederea, stigmatizată, fiindu-i schimbat ambalajul în care era de fapt menit să vină. Cu toate acestea, ea există. Este mult mai vocală decât ar crede mulți, mai inspiratională decât se visa, mai capabilă decât s-ar gândi ceilalți.

Poate firea umană este făcută în așa fel încât să nu se poată pune în pielea celuilalt până nu, la propriu, nu se pune în pielea celuilalt. Poate avem nevoie probăm toate perechile de pantofi din lume pentru a înțelege fiecare pas pe care îl face cineva. Și poate pare că bat câmpii, în căutare de cuvinte unice care să formeze fraze melodioase, dar experiența Empathy Retreat n-a făcut altceva decât să-mi confirme aceste teorii.

Avem nevoie să vedem și să conștientizăm că dizabilitatea există, fie că o avem și face parte din noi, fie că încercăm să ne prefacem că nu ne pasă și că putem trece pur și simplu pe lângă ea. Făcând parte din prima categorie descrisă, încerc să fac tot posibilul să le arăt celor din a doua că poți duce o viață perfect normală în ciuda tuturor “prognosticelor” societății. 

Singurul lucru care, să spunem, mă împiedică este mediul neprietenos scaunelor rulante și nu numai. Da, poate că sunt mulți care își imaginează cât de dificil este să urci o bordură de 10 cm într-un fotoliu rulant, dar câți știu, în realitate, adevărata experiență? 

Avem nevoie de mai multe experimente sociale ca cel organizat în a doua zi a evenimentului Empathy Retreat 2022 în care persoane tipice au văzut Sibiul din prisma persoanelor cu dizabilități. Ca însoțitori, ca utilizatori “ocazionali” de scaune cu rotile, ca nevăzători pentru câteva ore sau cu capacitatea auditivă scăzută teporal, cu toții au reușit să simtă orașul altfel. Au văzut, de această dată, străzile, clădirile, spațiile libere pentru obstacolele lor, pentru barierele pe care le pun celorlalți în fiecare zi. Erau conștienți de ele și înainte? Da. A avut un impact asupra felului în care se vor raporta la ele de acum înainte? Cu siguranță.

Și vine întrebarea: cum îi facem pe restul să vadă că designul inclusiv nu este un moft? Îi punem în pantofii noștrii sau, după caz, în roțile noastre. 

Personal, elementul care m-a făcut să pun această experiență pe lista lucrărilor pentru care sunt recunoscătoare a fost factorul uman. La acest eveniment au participat arhitecți, urbaniști, consilieri locali din primării, activiști, din spectrul queer, persoane cu dizabilități vizuale, locomotorii, de auz sau neurodivergente sau persoane fără dizabilități (temporare). Astfel, s-a format o societate în miniatură, fie că am realizat asta pe moment sau nu. Dincolo de activitățile de echipă la care am participat, în “timpul nostru liber” eram un grup mare, alcătuit din persoane care povesteau, râdeau, se înțelegeau unii pe ceilalți. Nu s-au creat grupulețe mai mici, nimeni nu s-a simțit exclus, nimeni nu a exclus. Dacă un grup de 36 de persoane au reușit asta, de ce nu am putea extinde această energie la nivel macro?

Concluzia la care putem ajunge este că Empathy Retreat a fost gura de aer de care fiecare dintre noi avea nevoie. Astfel, pot spune că societatea are nevoie de mai multe experiențe de acest tip. Azi, eu. Maine, tu. În viitor, toată lumea.