Mă numesc Ivan Andreea, am 35 de ani și locuiesc în București. M-am născut cu paralizie celebrară (tetrapareză spastică) și momentan mă pot deplasa numai cu scaun electric. N-am mers niciodată în picioare, pot folosi doar mâna stângă și pronunț greu cuvintele.
Pe 25 august am primit invitația de a merge în tabăra Empathy Retreat. Dialog Incluziv, care a avut loc la Sibiu.
În primul rând, a fost o experiență cu totul nouă și interesantă pentru mine. Au fost 5 zile în care am cunoscut oameni frumoși, de la fiecare în parte am învățat câte ceva. Mi-a plăcut faptul că s-a vorbit despre excluderea și includerea persoanelor cu dizabilități sau pe cei pe care îi considerăm mai diferiți decât noi
Am luat parte la un joc care s-a desfășurat în Parcul Natural Dumbrava. Jocul mi s-a părut foarte interesant. Participanții au fost prinși unul de altul prin legături, ei au avut de parcurs un drum călcând pe foi. Trebuia să aibă grijă ca aceste foi să nu rămână libere pentru că altfel le fura „ursul” și participantul “murea”. Persoanele cu dizabilități au avut puteri magice și au fost ca niște călăuze pentru persoanele fără probleme care nu trebuia să piardă legăturile dintre ei.
A fost un joc prin care s-a vrut să se arate faptul că oamenii cu probleme de sănătate pot să se înțeleagă cu persoanele sănătoase. Am înțeles că oamenii se pot ajuta unii pe alții și se pot crea lucruri frumoase. Important e ca toată lumea să fie deschisă și să se lase deoparte atitudinea :“a, e în scaun cu rotile, nu poate să facă nimic /nu mă poate ajuta cu nimic“.
Pe timpul jocului am observat că și un băiat cu sindromul Down a fost atent să nu-i scape acea legătură dintre mine și el. Asta dovedește că și mintea lui funcționează, gândește, poate să facă mai multe lucruri decât cred ceilalți. Până atunci nu avusesem ocazia să cunosc persoane cu acest sindrom. Dar știam că sunt priviți altfel și considerați incapabili de nimic din punct de vedere mental. Mi-a plăcut să văd contrariu, că ei gândesc și pot participa la activități.
Un astfel de joculeț ar fi ideal să fie implementat în grădinițe și în școli pentru a ne obișnui de mici cu diversitatea. Să nu mai tragem concluzii doar din ceea ce vedem în aparență.
Sibiul e un oraș frumos, dar cu zone inaccesibile pentru persoanele cu diverse dizabilități. Pentru mine, ca utilizatoare de scaun rulant, vizitarea anumitor locații culturale din centrul orașului a fost cât de cât ok, adică aș putea vizita singură zonele turistice cum ar fi : Piața mare, Piața Mică, Podul Minciunilor, Catedrala Evanghelică C.A. Sfânta Maria.
În schimb la Muzeul de Istorie Naturală am întâmpinat dificultăți. Primul obstacol pe care a trebuit să-l trec a fost treapta de la intrarea în curte care a fost prea înaltă. Am reușit s-o urc ajutată. Am putut vizita doar parterul unde m-am bucurat să văd fluturași colorați și tot felul de insecte. În Muzeu exista un elevator care nu a funcționat bine când am urcat eu, s-a oprit mult prea sus față de treapta etajului și nu am mai putut să cobor. Se pare că cel care a pus sistemul, nu s-a întrebat cum ar putea cineva în scaun rulant să coboare și să se urce, la etaj fiind o așa mare distanță. Acolo m-am simțit exclusă.
Aceste locuri le-am vizitat împreună cu o echipă de 4 persoane. Una din ele s-a legat la ochi și a intrat în pielea unui nevăzător. Din acest experiment, mi-am dat seama că sunt norocoasă, pentru că pot vedea și mă pot bucura de ceea ce este în jurul meu. Însă am observat inexistența barelor, marcajelor tactile, semafoarelor sonore pentru nevăzători. Pe aceste persoane societatea îi ține în întuneric. Cu toate că tehnologia e atât de avansată și se pot face multe lucruri care să ajute oamenii cu dizabilități să fie mai independenți.
Empathy Reatreat. Dialog incluziv e o tabără care ar trebui să se organizeze mai des. E o experiență care deschide suflete și minți. Mă bucur mult că am participat.
