Sunt Cristina Pisica, mătușa tânărului Huszti Alexandru -Daniel, cu care am participat în Tabăra de Empatie, de la Sibiu. Fiind ocupați cu diferite probleme și activități, această tabăr a fost ca o ,,bulă de oxigen”, o experiență nouă, care ne-a scos (la modul pozitiv) din tiparul obișnuit. Nu știam despre ce era vorba, dar cum ne plac provocările și încercările noi, ne-am înscris și nu am regretat. În această Tabără, în prima zi nu cunoșteam pe nimeni, dar cu ajutorul organizatorilor, ne-am integrat în grupul de participanți. Astfel am cunoscut persoane prietenoase și deschise în a te ajuta.
Prin exercițiile la care am participat cu Alexandru, ne-au arătat că cu toate provocările, pe care le întâmpină persoanele cu diferite dizabilități, sunt și pentru noi, persoane normale. Am descoperit că suntem atât de știutori în toate, că de fapt nu știm nimic.
Tot timpul avem de învățat. Nu dăm ragaz 5 min. pe zi pentru a ne asculta și așa să învățăm să-i ascultăm pe cei de lângă noi. Suntem diferiți! La persoanele cu dizabilități, imperfecțiunea este mai vizibilă, la fel și lupta pentru a învinge barierele sociale și fizice este mai vizibilă. Pentru noi, imperfecțiunea nefiind vizibilă, din orgoliu de a nu fi mai prejos decât „vecinul”, nu recunoaștem și preferăm să facem greșeli. Sa mergem din greșeală în greșeală, neavând curajul să acceptăm neputința și limitele noastre.
Aceasta tabără mi-a plăcut foarte mult! Nu m-am gândit înainte, că prin exerciții simple, precum „orașul acoperit cu lava vulcanului” sau „să cunoaștem Sibiul”, cum i-am spus lui Alexandru și punându-mă în situația persoanelor fără vedere, fără auz sau însoțind o persoană în cărucior, am văzut cât de dificile, și incomode sunt făcute lucrările stradale. Lucrări făcute de fațadă și fără responsabilitate, precum „plantarea bordurilor” de 5-25 cm, la pavaje pavele sparte, stâlpi din metal care au fost tăiați, dar nu scoși din asfalt, rămânând un ciot de câțiva cm, scări/rampe neaccesibile pentru persoanele cu diferite dizabilități , pentru copii și pentru noi în general! Birouri cu ghișee înalte, unde persoane pitice sau în cărucioare, nu pot ajunge. Panouri metalice, cu diferite informații, puse în zona parcărilor care sunt puse la înălțimi mici, pericol pentru persoane fără vedere etc.
Ma bucur, că în această Tabără, Alexandru, s-a deschis mai mult, s-a împrietenit cu organizatorii și participanții, a învățat să aibă mai multă autonomie, să fie mai sigur, să aibă curajul de a-și spune opinia, așa cum poate, asupra lucrurilor, este mai atent la detalii.
Alexandru, este un tânăr cu sindromul Down, care are multe activități sportive și creative prin asociațiile la care este înscris. Colectivul prietenos pe care l-am cunoscut în tabăra, l-a marcat pozitiv, motiv pentru care vorbește și acum de el. Cand s-a terminat tabăra, nu voia să meargă acasă, așa că i-am spus că avem un nou exercițiu, a doua parte „cunoaște Sibiul” care a început cu Gradina Zoo. Unde de la intrare, Alexandru a remarcat că nu sunt dulapuri pentru a-ți lăsa bagajele (dacă ai bagaj mare), vizitatorii care au bagaje mari și nu au mașini, trebuie să-și care bagajele după ei. Am văzut câteva persoane puse în această situație. Rampa care este făcută pentru a ajuta persoanele cu carucioare și părinți cu copii mici, este așa de înclinată, că o urci greoi, iar la coborâre trebuie să ai multă grijă, când este vremea bună. Nu vreau să-mi imaginez cum se poate folosi când ninge.
Am descoperit în această tabără, că nu mai știm să comunicăm, să gândim liber, să ne supunem părerile pozitive/negative, asupra lucrurilor și că ne este mai comod să ne complacem cu situația care este, comparăm cu trecutul și lăudăm civilizația de afară. Dacă am avea curajul să ne uităm la noi, vedem că ceea ce ne încântă când mergem în alte țări, găsim și la noi, doar trebuie să avem ochii deschiși, să comunicăm între noi, să lăsăm orgoliile și să avem curajul să le punem în practică.
Astfel de exerciții, precum cele făcute în Tabăra de Empatie, le-am putea organiza în grupuri mici, în familie, cu prietenii. Ex. lăsând telefoanele mobile în casă, să încercăm să ne cunoaștem localitatea în care locuim, să descoperim obiective/facilități de interes public, turistic, concurs care poate ajunge primul de la un punct A la punctul B, orientându-se după indicatoare sau întrebând locuitorii. Cred că acest gen de exerciții se pot folosi în școli, în tabere pentru copii și adulți iar încetul cu încetul societatea se poate mobiliza și schimba în bine.
