Să ai nevoi speciale nu se rezumă doar la a avea un certificat de handicap. Sună a ceva evident, însă nevoi speciale are orice persoană cu condiții ce o fac să întâmpine anumite obstacole într-un spațiu conceput pentru oameni tipici și doar pentru aceștia. Și condițiile pot fi ele înseși, în funcție de caz, ceva permanent, temporar, sau doar rezultatul unei incompatibilități specifice între persoană și contextul în care se află. Se include deci și orice persoană cu copil în cărucior care are nevoie de rampe oriunde merge. Orice persoană, precum un copil, care nu are forța sau dexteritatea necesară pentru a manipula mecanisme simple. Orice persoană în vârstă a cărei senectuți o poate limita simultan senzorial, motor, și cognitiv. Orice persoană fie mai mică, fie mai mare care nu poate folosi anumite facilități sau naviga anumite spații concepute pentru o altă înălțime sau greutate. Orice persoană care a avut recent o intervenție chirurgicală și are nevoie de locuri unde să se poată așeza regulat. Orice persoană dintr-un mediu defavorizat sau o altă cultură care nu știe să descifreze simbolurile noastre convenționale sau chiar să citească. Orice persoană care din orice motiv nu poate distinge culorile folosite în simbologie. Orice persoană care nu își permite sau nu are acces la Internet pentru a afla informații. Sau orice persoană care nu poate utiliza un spațiu segregat pe genuri precum toalete sau vestiare fără a atrage atenție nedorită.
Am făcut chiar eu parte din mai multe dintre aceste categorii în trecut (și de altfel cel mai probabil voi mai face parte din nou din acestea, sau din altele, în viitor), inclusiv cea din urmă. Pentru mine a reprezentat un stadiu intermediar de la a mă putea integra cu disconfort într-una din părți, la a mă putea integra cu confort în cealaltă, și cât am fost în acest stadiu eram percepută drept un străin, sau chiar un intrus, în ambele părți. Există însă persoane care nu reușesc să treacă niciodată de acest stadiu oricât de mult ar încerca, sau care nu doresc să se afle decât tocmai în acest stadiu de ambiguitate. Sau, persoane care și fără să fie într-o astfel de tranziție pur și simplu nu se conformează cu așteptările asociate genului lor, fie din natura lor fizică sau din modul ales de a se exprima. Mă consider privilegiată întrucât în cazul meu neintegrarea a fost temporară, și în timpul cât a existat a adus în mare parte doar jenă, resimțită atât de mine cât și de celelalte persoane din jur. Dar pentru alte persoane neintegrarea invită hărțuire, violență, ori excludere forțată din spațiul în care doresc să se afle. Oricine are nevoie de spații intime în care să se simtă în siguranță, iar pentru unii din noi este nevoie ca acestea să fie concepute sau utilizate de alții luând în calcul condițiile noastre. Alături de celelalte categorii enumerate însă, nevoile noastre tind să fie ignorate, sau în contextul socio-politic actual chiar patologizate, luate în derâdere, sau demonizate, uneori cu cauze cel puțin parțial justificabile din nefericire.
Empathy Retreat a reprezentat o inițiativă unică de a aduna laolaltă, într-un forum incluziv și egal, exponenți atât din partea celor ce au astfel de nevoi speciale în utilizarea spațiului, cât și din partea celor ce participă la crearea spațiului spre utilizarea lor. Eu însămi am venit în dublu rol atât ca reprezentant al persoanelor diverse ce întâmpină dificultăți cu spațiile genizate, cât și ca specialist în domeniul geografiei și al științelor socio-politice. Prin urmare, pot spune că sunt familiară cu ambele laturi ale problematicii amenajării spațiului, și înțeleg complexitatea rezolvării ei într-un mod care satisface nevoile tuturor, de la utilizatorii tipici și atipici, la proiectanți și constructori, și până la administratori și finanțatori. În general, asigurarea armoniei în spațiul uman se bazează pe conlucrarea aspectului social și ingineresc, iar conflictele ce apar sunt adesea rezultatul unei lipse de comunicare, înțelegere, sau empatie între părțile enumerate anterior. Și acest eveniment a fost o oportunitate valoroasă pentru mine și tot restul participanților să putem interacționa, schimba idei, și rezolva probleme împreună într-un context excelent conceput prin caracterul său relaxat și prietenos, lipsit de frustrările existenței în spații neprietenoase pe de o parte cât și de presiunile proiectelor de rezolvat cu limite de timp și buget pe partea cealaltă, factori ce provoacă de altfel tensiuni. Am avut cu toții prilejul și provocarea de a păși fiecare în rolul celuilalt pentru a întări nu doar înțelegerea problemelor cât și empatizarea cu cei ce se confruntă cu acestea zilnic. Și pot spune cu certitudine că rezultatul a fost o experiență definitoare pentru noi toți în cadrul căreia multe lecții au fost învățate și multe păreri au fost schimbate, pentru care sunt deosebit de recunoscătoare.
Perspectiva pe care am dobândit-o eu împreună cu persoanele cu care am avut șansa să discut în profunzime este că acest concept de spații genizate este o soluție de compromis. Mai exact, un compromis între nevoia de intimitate a oamenilor ce impune existența unor spații personale, și limitele de resurse sau spațiu ce îngrădește posibilitatea unui spațiu intim pentru fiecare individ în parte. Totodată, este și un compromis între soluționarea pe termen lung prin educație și dezvoltare economică a problemelor sociale ce creează nevoia de intimitate, și nevoia actuală de spații în care să funcționăm spre a atinge eventual acest nivel de civilizație în care să nu existe nevoia de intimitate. Și altfel, reprezintă și un compromis între idealul umanist de încredere și incluziune, și nevoile pragmatice de siguranță și profitabilitate. Tensiunile, protestele, și conflictele adiacente acestei teme pe care le vedem în ziua de azi sunt simptome că societatea noastră nu mai este satisfăcută cu aceste compromisuri, și cere o soluție mai bună. Este ușor să fii pesimist în a asuma că nu se va ajunge la mai bine, eu însămi adesea eram. Dar Dialogul incluziv conceput de AMAIS mi-a arătat cât de mult se poate face în doar câteva zile cu un grup mic de oameni, și mi-a amintit de capacitatea de afecțiune reciprocă și cooperare pe care o au oamenii. Așa că eu acum, personal, nu pot decât să fiu optimistă că vom crea cât de curând o lume pentru noi toți, în care să ne simțim atât în singuranță, cât și incluși, și aștept cu nerăbdare să trăiesc în această lume și să contribui pe cât pot în a o realiza.
